Pe parcursul unei ore de muzică, această operă-dialog, într-un act, pe libretul poetului Béla Balázs, introduce publicul într-o atmosferă apăsătoare, plină de simboluri misterioase.
Marti, 18 noiembrie 2014, ora: 18:00, Opera Maghiara Cluj Napoca, str. Emil Isac, nr. 26-28

De ce sa mergi?
Explorarea vieţii sufleteşti aproape impenetrabile se face cu ajutorul unor mijloace străine descriptivismului, mai degrabă de natură psihologică. Curiozitatea feminină, atât de des evocată, conduce spre distrugerea unui echilibru dorit iniţial de personajul Judita, întruchipând a patra soţie a Prinţului Barbă Albastră. Ea trece prin proba deschiderii succesive a celor şapte uşi. Prima, ascunde sala de tortură. Tremolo-ul viorilor este aici însoţit de gamele flautelor şi cele ale xilofonului. A doua uşă este cea care maschează sala armelor, simbolizând violenţa şi beligeranţa, prin sonorităţile alămurilor grupate asemenea unei fanfare. A treia uşă deschide sala comorilor, trezoreria murdară de sânge. Sonorităţile par aici ireale, dar învăluitoare. Prin cea de-a patra uşă se pătrunde în grădina înflorită, secretă. Se aude un glissando de harpă. Iudita rupe un trandafir, dar din el curge sânge. Sunetul dulce al cornului şi un preludiu orchestral marchează momentul. A cincea uşă deschisă de Iudita dezvăluie întinsele domenii ale lui Barbă Albastră, cu pământuri peste care plutesc nori însângeraţi. Sonorităţile ajung la o intensitate imensă, întreg aparatul orchestral este pus în vibraţie, sugerând necuprinderea. Iudita deschide şi a şasea uşă, deşi prinţul încearcă să o oprească. Ea descoperă Styxul, ca o apă subterană tristă plină de lacrimi. Iudita întreabă: “Ai iubit alte femei?” Prinţul îi răspunde: “Tu-mi aduci bucurie şi lumină. Iubeşte-mă şi nu mă întreba”. A şaptea uşă deschide drumul fără întoarcere; aici e camera fatală a fostelor soţii ale lui Barbă Albastră. Muzica se transformă într-un imn funebru, susţinut de compartimentul suflătorilor de lemn (clarinet şi fagot). Trei prinţese îngenunchează în faţa Iuditei, una venită dimineaţa, alta la amiază şi ultima seara. Prinţul o înveşmântează pe cea venită noaptea într-o mantie înstelată şi-i oferă o coroană strălucitoare, fără a-i asculta implorările de milă. Iudita intră pentru totdeauna în cavou. În castel se aşterne întunericul şi umezeala. Cele trei soţii reprezintă iubirile din cele trei etape ale vieţii: adolescenţa, tinereţea şi maturitatea. Senectutea aduce prinţului ultima iubire. Castelul simbolizează sufletul pe care-l va cunoaşte Iudita, interioritatea cu zonele sale ascunse, acolo unde acceptarea imperfecţiunilor şi continuarea explorării este pe cât de fascinantă, pe atât de tanatologică.
