23.04 Spectacol: Călător sub clar de lună

„Se întâmplă ca uneori să devenim aproape febrili de sentimentul nostalgiei. Poate la sfârșitul câte unui ciclu. Oameni foarte apropiați nouă mor; trotuarele vechi, familiare, pe care am alergat în copilărie, primesc un nou strat de asfalt. Nu știu cum să exprim în cuvinte lupta pe care o duc împotriva trecerii în neființă. Nici măcar nu am curajul să iubesc moartea. Deși, cumva, cu toții o așteptăm. Cu toții ne-am imaginat cum și când se va întâmpla și, mai ales, cine va fi prezent la înmormântare. Dacă vom avea posibilitatea după moarte să ne reîntâlnim cu cei care au plecat înaintea noastră și ne lipsesc atât de mult.

Cu toții sperăm că într-o bună zi vom afla răspunsul la această întrebare. Până atunci, dormim cu amintirile noastre, luăm micul dejun cu ele și cu libertatea dată de gândul că în trecut, în amintirea noastră, totul este posibil.

Ce este nostalgia, nu știu. Tot ce știu este că este un sentiment minunat. Un spațiu gol pe care îl privesc îndelung, zâmbind, din cauza căruia încep să plâng sau privesc uimit ca pe o păpușă imaginară. Când montez un spectacol, îl fac neapărat despre ceva ce am lăsat deja în trecut, cel puțin pentru perioada cât regizez. „Cartea, indiferent despre ce volum ar fi vorba, ar trebui să transmită un sentiment de ușurare, ceea ce ne amintește că lucrarea nu a fost niciodată un dat natural, ci o nevoie și un dar” – ar spune Esterházy.

În 2016, în timpul unei veri fierbinți în Baia Mare, într-o cameră veche de bibliotecă care amintea de casa Ulpius, am citit pentru prima dată Călător sub clar de lună de Antal Szerb. Din același loc, ulterior am fost constrâns să șterpelesc Faustul lui Goethe. De patru ani aștept să încep această călătorie și sper că pentru toți participanții va reprezenta o ocazie să înceapă propriile călătorii lăuntrice spre locul unde sunt concepute visele, unde totul este posibil și speranța încă există.

Se va întâmpla o singură dată. Mă tem că ceva se va schimba în mine după acel moment, care ne va împinge foarte aproape de ceea ce Mihály, personajul principal, numește conformism.

Îmi doresc ca acest spectacol să fie o reverență față de toți cei  care au murit sau au căzut în lupta pentru cucerirea propriului trecut. „Ce este tinerețea? Un vis. Ce este dragostea? Conținutul acestui vis” – spune Kierkegaard. Timpul trece și ne întrebăm ce se întâmplă cu inimile noastre? Pe parcursul pregătirilor pentru spectacol, am avut drept tovarăș de călătorie o fotografie cu oameni despre care azi nu mai știu nimic, dar împreună cu care cândva obișnuiam să sărbătoresc multe zile de naștere. Prietenii mei din fața blocului.

Vreau să le dedic repetițiile și ceea ce va rezulta din ele lor, bunicului meu și momentelor petrecute împreună. Acele clipe care îmi amintesc de gustul sucului de la dozator, de Terenul Mare. Toate amintirile pe care le caut și le regăsesc din ce în ce mai puțin azi, dar care îmi oferă singurul refugiu atunci când mă tem, când gândul morții se apropie prea tare, când îmi este greu să strâng la piept haosul lumii și al maturității.”

Botond Nagy, regizorul spectacolului